TheraMed

Centrul Pinocchio

Pinocchio

Gradinita My Kids

My Kids

Statistici

Vizitatori: 49452659

Pentru tine si copilul tau !

GradinitaOrtodoxaSfEcaterina
 
Cand cineva s-a dus..., cum ii spunem copilului? PDF Imprimare E-mail
Cabinet de psihologie Piroiu AlexandraAutor:  Psihoterapeut  Drd.  Piroiu Alexandra Cristina
Practica Privata :  Cabinet Individual de Psihologie Piroiu Alexandra
Locatie: Str. Sf. Ioan, nr.16, ap. 02 - Brasov
Telefon: 0737.571 001
E-mail : Aceasta adresa e-mail este protejata impotriva spamului, JavaScript trebuie activat pentru a putea vizualiza pagina.
Website: www.psyhome.ro
 Inca din varsta prescolara, dar mai ales in timpul scolaritatii, copiii sunt tentati sa citeasca ei insisi sau sa li se citeasca povesti. Le plac povestile de la varste mici, la 4-5 ani pot reproduce pasaje intregi cu o mare fidelitate mnezica, iar mai tarziu citesc singuri. Orice poveste, de la noi sau de oriunde, tradusa, e interesanta pentru ca sunt multe personaje, pentru ca sunt actiuni interesante, cu Fat-Frumos, cu zmei, cu balauri, orice s-ar intampla, chiar daca Fat Frumos ucide balaurul cu 7 capete, faptul ca el e victorios, e important pentru copii, si ei iau partea pozitiva a desfasurarii intregii actiuni, desi actualmente extrem de putini parinti mai cultiva astfel de obiceiuri de a citi povesti din folclorul romanesc. 

Dar cateodata sunt si povesti care nu au finaluri de asa maniera incat sa trezeasca o bucurie, o emotie pozitiva in mintea copiilor. Asa se face ca ei insisi isi citesc cateodata povesti triste, sau care au sfarsit trist, deprimant chiar, sau unele li se citesc la scoala.

Psihologii si pedagogii isi pun problema daca aceste actiuni care se intampla in povestile respective, pot fi intr-un fel decodificate corect la varsta lor, daca trebuie sa stie foarte multe lucruri, la ce varsta si cum trebuie sa li se explice. Concret, ne vom referi la un aspect pe care si copiii dar si adultii nu sunt suficient de pregatiti sa il discute si sa il dezvolte. La o varsta mica, si cateodata chiar mai mare, nu au exact reprezentarea a ceea ce inseamna „cineva s-a dus”.

Intr-o poveste, un copil a alunecat pe gheata, gheata a fost subtire, pojghita nu a tinut, si desi ceilalti copii erau pe mal, unul dintre ei s-a innecat. In clipa in care copilului i se spune ca in poveste erau frate si sora si unul dintre ei s-a innecat, in primul moment ei nu-si pot reprezenta ca a se inneca inseamna a disparea pentru totdeauna, si din nefericire se intampla de foarte multe ori in apele si in strandurile noastre si din alte parti, ca din motive diverse copiii sa se innece si familia respectiva sa ramana fara unul din copii. In clipa in care el este mic, si are 6-7 ani, nu asociaza totdeauna ideea de a fi innecat, sau ca s-a terminat in felul acesta, textul respectiv despre moarte, adica urmeaza o non-existenta, ca noi suntem cei care existam trecator pe pamant.

Cand copiii se duc la scoala, se joaca si cand fratiorul sau surioara unuia care a alunecat pe gheata si a cazut intr-un lac, ori iaz, s-a innecat deci nu va mai fi niciodata vazuta, va reveni printre ei doar in conditii speciale cand este recuperat din apele respective. Este foarte delicat pentru copii, si stim copii mai mari, dar cu atat mai mult este delicat pentru 6-7 ani, sa le explici pe intelesul lor ca un copil sau un prieten sau un cunoscut a murit. Au fost cazuri, de parinti care nu si-au dus copiii la inmormantarea unui bunic, tocmai ca sa-i fereasca de acel impact, de ideea de inmormantare, de cimitir, de intrebari cu o oarecare tenta trista, morbida.

Alti parinti au avut alte considerente in acest domeniu si ne-au explicat: „stiti, l-am luat cu noi ca sa vada ca bunica la care a tinut foarte mult a fost bolnava, si pentru ca nu s-a mai putut face bine, a murit si am dus-o acolo unde se duce toata lumea cand zilele s-au sfarsit”. Copiii de multe ori intreaba „dar daca ea a fost bolnava si a murit, si tu ca esti bolnava, sau vecina care e bolnava de inima o sa fie in situatia respectiva?”. Sau „daca fratelui meu i s-a descoperit un suflu sistolic, sau ceva pentru care mergem la doctor, chiar diabet la varste mici, si ca eu am diabet, si eu o sa fiu in situatia respectiva, o sa mor?”. Atunci este realmente foarte dificil pentru parinti sa le explice, este chiar un aspect dur al relatiei dintre copii si parinti, ca ei sa inteleaga ca nimic nu este vesnic si ca el va trebui sa stie despre o serie de lucruri care sunt legate de o anumita periodicitate, ca aceasta dezvoltare de la ou, trecand prin toate stadiile respective, inseamna la un moment dat si terminarea vietii pe pamant.

Cu atat mai mult este complicat de explicat daca se intampla unui copil la cativa anisori, care cade pe gheata, sau aluneca, sau se duce intr-o apa mai mare, nu stie sa innoate, crede ca va trece cu bine de pe un mal pe altul, „s-au intamplat cazuri”, si el nu va mai fi coleg cu ceilalti copii din scoala sau din gradinita respectiva. Sunt niste invarianti care se formeaza la copii, si invarianti care privesc greutatea, volumul, din cauza aceasta multora le e frica de apa pentru ca nu isi reprezinta ce inseamna acel volum dislocuit atunci cand inveti sa innoti, dar, cu atat mai greu este sa ii explici copilului, ca apare o situatie, un accident, cum este si innecul din povestea respectiva, sau un accident de masina, care de cele mai multe ori traumatizeaza familia, de multe ori si vecinii si cei care asista la accident, iar cineva dintre ei (fie mare, fie mic, indiferent de varsta si sex), nu se va mai intoarce in familia sau in localitatea ori in zona respectiva.

Nu sunt de multe ori in stare sa decodifice exact, ca numai pentru persoana respectiva s-a intamplat accidentul respectiv, ca numai pentru persoana respectiva este posibil ca acest sfarsit sa fie in felul acela, adica un fel de „rezolvare” in sensul ca a fost vorba de boala, sau ca a fost un accident foarte grav, sau ca el „pluteste printre ingerasi”. Copiii de cele mai multe ori fac o translatie, in cadrul gandirii concrete si cele mai dese judecati sunt prin analogie: „daca bunicul a fost bolnav, inseamna ca a murit, deci el a murit, s-a terminat! Aa, si eu sunt bolnav, deci nici eu nu o sa mai exist ca bunicul!”. Deductiile acestea, pe care ei le fac, de fapt sunt niste judecati prin analogie si care sunt cele mai usor de realizat de catre copii, de multe ori si de adulti, sunt cele pe care noi le invatam si le explicam. Si explicatia pe care trebuie sa o dea parintii este aceea legata de faptul ca, preventiv, un copil poate sa se duca in apa doar daca stie sa inoate.

Preventiv inseamna daca i se spune ca e gheata subtire nu trebuie sa patineze, sau sa se dea cu sania, pentru ca se pot intampla accidente si atunci copilul respectiv nu va mai trai, nu va mai fi niciodata cu ai lui colegi de clasa, de banca, si sigur, ca tot atat de traumatizant este sa i se spuna ca unul din parinti, sau o ruda, sau cineva din familie este in situatia ca fiind bolnav sau foarte bolnav, nu a mai putut fi salvat.

De cele mai multe ori, trebuie sa fim atenti pentru ca ei pot sa faca si analogii de genul urmator: „aa, deci daca domnul doctor nu l-a putut salva inseamna ca el este rau!”. Mare grija! Medicii fac de regula tot ce se poate pentru salvarea vietii oamenilor. Se depune juramantul Hipocrate in sensul acesta. Dar de aici si pana la faptul ca anumite persoane sfarsesc in conditii speciale, traumatizante, dure, este o mare diferenta! Copilul trebuie pregatit pentru ideea ca doctorul a facut tot ce s-a putut atunci, in cazul respectiv, si ca nu l-a putut salva, ca sa fie in continuare cu noi, pe bunicul, pe verisorul, pe unchiul. Aceasta este o tema foarte speciala, foarte delicata, uneori chiar la varsta pubertatii tinerii nu au intelegearea complexa a acestei idei, a existentei/non-existentei, a acestei ecuatii in care este la un moment dat oricare dintre noi, orice fiinta umana. Unor copii trebuie cu mare grija si cu exemple concrete sa li se explice ca un bunic a fost si acum nu mai este. Este traumatizant sa il duci la crematoriu, este traumatizant sa il duci la cimitir, sa vada tot ce inseamna cortegiu funebru cu obiceiuri, mai ales cum sunt ele foarte multe (mai ales la ortodocsi). Cateodata parintii spun: „noi am vrut sa vedem reactia lui!”. Reactiile sunt foarte speciale, de multe ori copiii le ascund, dar le pastreaza si se pot „organiza” intr-o tra

uma care nu se cicatrizeaza decat foarte greu. Daca a fost o legatura afectiva foarte speciala, cu unul din parinti sau cu bunicul, acea trauma suferita la despartirea in conditii mai speciale insemnand participarea la inmormantare, este o rana care poate sa dureze, si sa influenteze dezvoltarea psihica foarte multi ani. Se spune ca, in genere, traumele mari din copilarie se cicatrizeaza, dar perfect, niciodata. Ca si cand un medic face o sutura foarte buna, este un bun chirurg, este un specialist plastician, dar o urma ramane. Asa trebuie sa intelegem si relatia noastra cu cei mici, copilul in genere are un psihic in formare si daca mai sunt si dovezi de instabilitate, care sunt de cele mai multe ori mostenite, trebuie cu mare delicatete explicat, si exemplele trebuie sa fie o alternanta intre ce e bine si ce e rau. Copilul, de obicei preia exemplele si modelele din casa. Dar daca i se spune: „n-a facut bine si uite asa, a murit, s-a terminat!”, in aceste cazuri mai ales tonul conteaza.

Un copil poate ca nu va reusi la 6-7 ani sa realizeze la nivel mental ceea ce intelege la 16-17 ani: ideea ca cineva nu mai este. Dar tonul cu care noi insotim acea exprimare poate sa ramana pentru el un fel de rana, si sa spuna: „aa, din moment ce a zis ca nu s-a putut, inseamna ca e foarte grav, oricui i se poate intampla, deci si mie”. Au fost cazuri de copii care au trecut periodic prin stari depresive, de mare tristete, tocmai ca au participat la asemenea evenimente, sau sunt pusi in situatia sa li se spuna dintr-o data: „bunicul, sau nepotul, sau unchiul a fost plecat si nu s-a mai intors pentru ca a murit!”. In clipa aceea, se face un declic in mintea lui, dar el nu stie sa il decodifice cum trebuie, si e nevoie sa i se explice ca a fost un accident, ca nu s-a putut face mai mult, ca s-a intamplat, ca nu trebuie sa se intample si altora. Aspectul preventiv este foarte important mai ales legat de joaca lor, de mersul la bazine, de mersul pe munte, acestea sunt lucruri pe care ei le pot evita.

Ar trebui sa spunem si faptul ca in anumite circumstante este bine ca micutii sa fie, treptat, pregatiti pentru ideea de sfarsit, de final nefericit s.a.m.d. Sunt o serie de basme si in literatura noastra si in literatura universala, care au si parti de descriere frumoase cum ar fi de exemplu „Fetita cu chibrituri”, dar au si parti devastatoare pentru psihicul uman, chiar pentru varste mai mari, deci nu neaparat la 5-6 ani, chiar si mai tarziu o poveste de genul acesta te poate impresiona! Copiii sunt in situatia sa recepteze asa cum pot ei perceptiv, imaginativ mai ales, ce li se spune despre moarte, despre faptul ca cineva nu mai exista.

Parintii nu pot sa faca abstractie de lucrul acesta. Noi nu am putea sa dam o reteta universala si sa spunem ca toti copiii trebuie pregatiti de la 6 ani, sau de la 7 ani cand se duc la scoala, cu ideea ca unui copil sau unui adult i se poate intampla un accident sau se poate imbolnavi si chiar muri. Dar, pentru ca ei sunt destul de flexibili si dornici in acelasi timp sa stie, sunt curiosi, li se pot spune in cadrul povestilor, in cadrul jocului, ca existenta aceasta poate sa fie rupta la un moment dat.

Credem ca este in functie de structura psihica a fiecaruia dintre copii. Parintii au marea responsabilitate de a veghea la cunoasterea fiului/fiicei lor. Pentru ca daca acel copil este foarte sensibil si incepi sa ii spui povesti in care totul se sfarseste negativ, si, toata lumea moare si sunt acolo rapiri si ucideri, poti sa il sensibilezi in continuare, el fiind o persoana pregatita oarecum genetic sa traverseze o depresie, are deja cateva note din acestea si va putea evolua spre tristete, depresie. In acelasi timp, ei pot sa fie aparent nevulnerabili, deci rezistenti psihic, si sa pastreze in mentalul lor, in formare, la 5-6 ani, faptul ca au pierdut pe cineva drag. Aproape intotdeauna cand au fost intr-o relatie afectiva foarte puternica, s-au inteles bine, si dupa 1-2 ani au simtit nevoia sa-l invoce pe tanarul sau pe prietenul sau, pe prietena care nu mai este dintr-un motiv sau altul, tocmai facand anumite actiuni si activitati ca sa-si rememoreze pentru sine existenta celui care nu mai este.

Avem dovezi de sensibilitate, dovezi de camaraderie in sensul major al cuvantului, ca se poate intampla si la 6-7 ani sa vedem ca este un copil sensibil. Dar, tot parintii sunt cei care trebuie sa vegheze ca aceasta atitudine a copilului de a si-l aduce in memorie si a-l avea in prim-planul preocuparilor pe bunicul care nu mai exista sa nu aiba urmari grave, disproportionate. Copiii ii pot desena pe cei care nu mai sunt cu noi, pot inventa scenete, o piesa de teatru in care sa-i puna sa aiba anumite roluri pe tinerii sau batranii care erau cu el (prietenul, vecinul, colegul, bunicul). Daca acest fenomen se permanentizeaza, la un moment dat, copilul respectiv poate sa ajunga mai sensibil si vulnerabil. Cand se va intampla cu cineva din familie, va fi atat de dispus sa creada ca toate nenorocirile apar, se deruleaza, si el trebuie sa le monitorizeze, sa le decodifice, incat el va face cu siguranta un soc. Chiar daca nu-l va arata, il va pastra, il va „inchide” bine, va pune un fel de „lacatel” in psihismul lui in formare, si sigur ca asa „capitonat” va creste, trauma nefiind total cicatrizata, poate niciodata! Din cauza aceasta, la un episod de genul acesta, cand se stinge cineva cu relatii bune, cu relatii afective puternice, de durata, copilului trebuie sa i se explice ca persoana nu mai este, ca ar fi fost bucuroasa sa stie ca a fost premiant, sau ca a luat un concurs, trebuie mers pe partea pozitiva a psihismului uman.

O mamica ne-a spus o data ca fetita lor nu intelege ca cineva din familie nu mai este, ei i s-a spus mult timp ca este „plecata pe un nor”, „s-a dus pe un nor, si de acolo de sus ne priveste”. Iar la un moment dat fetita a spus: „pai, acum este senin, nu vad nici un nor”. Nici asa nu se poate vorbi la nesfarsit, pentru ca ei, cei mici, au un spirit de observatie extraordinar, au perceptii foarte bune, pot sa faca unele conexiuni, corelatii intre ceea ce vad si ceea ce spun adultii, si la un moment dat intervin cu replici care sa ne surprinda pe noi ca adulti si sa nu mai avem posibilitatea sa lucram cu ei deschis.

Ca sa lucram cu ei echilibrat trebuie, pas cu pas, sa incercam sa discutam cu ei, sa-i cunoastem, sa stim ce-i framanta, sa-i punem sa deseneze, si daca deseneaza sa discutam intrebandu-i cu tact, cu blandete, ce reprezinta desenul. Apoi putem sa-l intrebam ce crede ca simte el ca este in desen, dar mai ales ce simte pentru baiatul, fata pe care i-a desenat, sau pisica, tigrul, pantera. Toate aceste decupaje fac parte din comunicare intre parinti si copii, dar si intre copii si educatori, trebuind sa fie foarte deschisa.


Citeaza acest articol pe site-ul tau Vizualizat: 6171

  Comenteaza articolul

Numai utilizatorii inregistrati pot scrie comentarii.
Va rog autentificati-va sau inregistrati-va.

Powered by AkoComment Tweaked Special Edition v.1.4.6
AkoComment © Copyright 2004 by Arthur Konze - www.mamboportal.com
All right reserved

 
Urmator >

Gradinita Disney

Gradinita Disney

Clubul Oaki

ABC Dance

Autentificare






Parola uitata?
Utilizator nou? Creare cont

Sondaj

Pe ce criteriu va bazati in alegerea gradinitei?
 

Evenimente

« < January 2018 > »
M T W T F S S
1 2 3 4 5 6 7
8 9 10 11 12 13 14
15 16 17 18 19 20 21
22 23 24 25 26 27 28
29 30 31 1 2 3 4

Gradinita

Gradinita Sfanta Ecaterina

Cauta in site

 
SC JRC SRL © 2007 - Toate drepturile rezervate - Termeni si conditii de utilizare